Soarele aplecat cu resemnare pe zari, pare capul balai al luminii ingenunchiate, pe care cerul o invesmanta in umbra noptii...a apus...dar vantul ii flutura inca pe dealuri, prin vazduh, despletirea luminoasa a razelor ramase.

Imi pare ca privesc parul taiat al unei fete frumoase care se calugareste imbracand pentru totdeauna rasa intunecata.

Cad frunzele padurii, si crengile- din ce in ce mai abatute- sunt lungi priviri incremenite dupa caderile necontenite.

De ce imi simt trupul tot mai impovarat de mahniri?

De ce-l simt cum se-ncovoaie tot mai greu spre pamant?

De ce imi atarna bratele vlaguite? De ce vrea timpul sa-mi smulga sufletul care-mi falfaie deasupra cerului, ca un steag al luminii? De ce vrea sa mi-l impovareze cu mahniri fara rost?

Trunchiul de copac din care viata mi-a faurit trupul isi aduce aminte ca de mult isi pierdea si el frunzele- la vreme de toamna- laolalta cu padurile.

Si sufletul aplecat pe trup ca o ureche pe o scoica asculta infiorat nalucile fosnitoare ale toamnelor de odinioara.